marți, 1 decembrie 2009
luni, 30 noiembrie 2009
Timp...
...si nu mai vreau sa astept inca o zi ca sa-ti pot spune ce simt... nu mai vreau sa astept sa mai treaca o toamna peste fruntea mea, sa mai aseze intre noi cine stie cate ploi si ceruri lipsite de soare...
.
nu mai vreau sa aman pana maine ceea ce simt azi... vreau sa gasesc in orice zambet al tau curajul de a-ti spune ca te iubesc...
.
mi-e teama sa mai pierd printre degete clipele in care te stiu fericit... vreau sa ma ierti astazi daca uneori te-am intristat... pana maine as muri...
Scenariu fara replici
Cortina se lasa incet si privesc multimea din fata mea. Ii vad aplaudand insa o tacere surda ma inconjoara. Nici un zgomot nu razbate din aceste chipuri reci si fara expresie.
Imi surprind propria tinuta. Solemna, nemiscata cu ochii larg deschisi, ma fortez sa fac o ultima plecaciune in fata publicului. Se aude un prim sunet. “Bis!” Razbate de undeva din spatele multimii si ma loveste direct in piept facandu-mi inima sa inceteze sa mai bata pentru o clipa.
Cortina se ridica din nou. Ma uit in jur. Un aer prafuit ma ineaca. Aceeasi scena cu actori obositi care recita replici mult prea uzate. Acelasi tragic sfarsit in care ma arunc in genunchi sarutand dulceata frunzelor uscate zdrobite de pasii tai. Adulmec parfumul tau ametitor si ma imbat cu amintiri secatuite de viata. Imi uit replica…Ultimul rand din scenariu este scris cu lacrimile mele. Iti apartine. Insa tu ai plecat inainte de finalul primului act. Piesa ramane incompleta. Actorii se prabusesc sub propriile egouri iar eu soptesc un final care care are rezonanta doar in sufletul meu. Un final in care vocea ta imi va fi din nou familiara si ma va trezi din acest cosmar. Un final in care tragicul nu mai exista. Un final in care nu mai exista timp si nici miscare. Spatiul se pierde printre firele de praf si privirea ta e singura materie palpabila din tot universul meu.
Multimea aclama cu aplauze tacute. Privesc dezorientata catre chipurile seci. Ochii intunecati, privesc catre scena insa nu o vad. Buzele le sunt incremenite intr-un zambet sters. Umbre. Din coltul intunecat al salii se aude un ecou si un sunet familiar ma izbeste din plin. “Bis!”…Nu…nu iar…
Scena se reia iar si iar…Prinsa in vartejul unei drame absurde. Unde e scenariul? Unde e actorul? Intoarce-te si spune-ti ultimele replici. Invinge teama de scena si incheie acest act.
Prinsi pe scena vietii…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)